Reabilitarea consumatorilor de droguri Braşov

Reabilitarea se referă la redarea abilităţii unei persoane bolnave sau rănite de a avea grijă de propria viaţă. Astfel, rolul reabilitării consumatorilor de droguri este de a ajuta astfel de persoane, cărora drogurile le-au afectat abilitatea de a deveni membri pe deplin integraţi în societate.

Dentalmed Com Srl
(026) 847-2798
Str. Lunga Nr: 14
Braşov
 
Card Consult Srl
(074) 434-9803
Str. Capitan Ilie Birt Nr: 14
Braşov
 
Medapt Srl
(026) 831-5115
Str. Livada Vulturului Nr: 10 Et: Ii Ap: 23
Braşov
 
Optimed Medical Srl
(026) 847-1403
Str. Lunga Nr: 9 Ap: Biroul 2
Braşov
 
Policlinica De Diagnostic Rapid Srl
(026) 831-5115
Str. Livada Vulturului Nr: 10 Ap: 8
Braşov
 
Preciro Srl
(026) 840-6350
Str. Lunga Nr: 18-20
Braşov
 
Asist Rom Srl
(026) 834-0654
Str. Poienelor Nr: 5
Braşov
 
Clinica Sante Vie Srl
(026) 831-2570
Str. Brazilor Nr: 54
Braşov
 
Medfamil Ionel Srl
Str. Traian Nr: 81
Braşov
 
Ginemedica Srl
(026) 847-5277
Str. George Baritiu Nr: 36
Braşov
 

Reabilitarea consumatorilor de droguri

Imagine de ansamblu

~Imagine de ansamblu^ În scopul acestui articol, „drog” se referă la orice substanţă chimică ce produce dependenţă. Drogurile pot fi ilegale (spre ex. heroina, cocaina, metamfetamina) sau legale (medicamente narcotice prescrise de medici pentru a combate durerea, Valium, alcool). Deşi unele persoane folosesc deviaţii comportamentale cum ar dependenţa de jocurile de noroc sau cleptomania aşa cum alţii folosesc drogurile (spre exemplu, pentru a simţi senzaţia de „zbor”, pentru a „amorţi” sentimente etc.) aceste tipuri de comportament necesită tratamente diferite şi nu vor fi considerate droguri în acest articol. Unele programe se consideră finalizate cu succes numai dacă persoana sub tratament încetează să abuzeze de substanţe ce provoacă dependenţă. Altele consideră că succesul este echivalent cu moderarea cantităţii de stupefiante până în măsura în care nu mai stau în calea unei vieţi normale a pacientului. Reabilitarea consumatorilor de droguri poate avea loc cu sau fără a presupune spitalizarea, iar profesionişti cum ar fi doctori, psihoterapeuţi sau asistenţi sociali o pot superviza. În unele cazuri, foşti dependenţi preocupaţi de soarta celor ce se confruntă cu aceeaşi problemă pot oferi de asemenea ajutor voluntar. Anumite persoane realizează că au o problemă legată de dependenţa de stupefiante şi se înscriu la programe de reabilitare de bunăvoie; alţii participă la astfel de tratamente împotriva dependenţei de droguri deoarece au primit această sentinţă din partea unui tribunal sau pentru că o persoană dragă le-a dat un ultimatum. Există o serie de teorii curente cu privire la reabilitarea consumatorilor de droguri, variind de la întrunirile tradiţionale, în 12 etape, până la programe bazate pe auto-motivare în vederea reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante. ~Cine plăteşte pentru reabilitarea consumatorilor de droguri?^ Finanţarea pentru programele de reabilitare a consumatorilor de droguri poate proveni din diferite surse. Anumite programe, cum ar fi grupurile de sprijin, sunt gratuite pentru participanţi. Alte programe se bazează pe o analiză a veniturilor şi cheltuielilor pacienţilor, în baza căreia este stabilit un tarif considerat just pentru respectivul program. Unii pacienţi nu plătesc nimic. Aceste programe sunt de regulă finanţate prin donaţii private sau bani de la buget. Cu toate acestea, alte programe de reabilitare pot fi acoperite de asigurarea medicală individuală. În funcţie de poliţa de asigurare, pacienţii pot recurge la tratamentul oferit de specialişti sau agenţii. Poliţa poate stabili şi un plafon pentru suma destinată tratamentelor în cazul abuzului de stupefiante, în decursul unui an. Numeroase asigurări, spre exemplu, acoperă un maxim de douăzeci şi opt de zile de internare în vederea administrării tratamentului şi pot stopa plata terapiei individuale după zece sau doisprezece sesiuni. Aceasta poate reprezenta o problemă gravă pentru o persoană ce necesită tratament suplimentar pentru a se vindeca de acest obicei. În final, costul unor programe de reabilitare a consumatorilor de droguri trebuie plătit din buzunar. Acestea tind să fie programe private ce încurajează internări pe o perioadă mai lungă. Unele dintre aceste programe nu urmează practici medicale general acceptate şi prin urmare nu sunt eligibile pentru a fi acoperite de asigurarea medicală. Anumite programe destinate tratării persoanelor ce abuzează de stupefiante permit pacienţilor să facă aranjamente de plată, altele solicită un avans considerabil - dacă nu chiar plata integrală a tratamentului, în avans. ~Reabilitarea consumatorilor de droguri şi cei Doisprezece Paşi^ Cei Doisprezece Paşi, tratamentul elaborat în anul 1938 de fostul alcoolic şi fondator al asociaţie Alcoolicii Anonimi (AA), Bill W., porneşte e la premisa că viaţa alcoolicului a devenit incontrolabilă ca urmare a abuzului său de alcool. Alcoolicul este mai apoi încurajat să îşi pună existenţa sub tutela unei puteri superioare. Apoi, persoana ce abuzează de alcool este rugată să facă un „inventar moral obiectiv” şi să îi mărturisească puterii superioare, cât şi cel puţin unei alte persoane, faptele rele pe care le-a comis. Următorii paşi (şase şi şapte) sunt mai controversaţi şi implică rugămintea adresată puterii superioare de a îndepărta neajunsurile persoanei în cauză. Aceşti paşi au determinat ateii, agnosticii şi alte persoane ce nu cred într-un dumnezeu propriu să nu recurgă la programul Doisprezece Paşi. Paşii opt, nouă şi zece implică ascultarea persoanelor pe care alcoolici le-au rănit în trecut şi, pe cât posibil, împăcarea cu acestea. Paşii unsprezece şi doisprezece sunt din nou problematici pentru persoanele nereligioase, deoarece se concentrează pe apropierea cu puterea superioară, trecerea printr-o revelaţie spirituală şi promovarea acestui mesaj în cercul altor alcoolici. Grupurile AA urmează cu mai multă sau mai puţină stricteţe paşii, îndemnând membrii lor, cu un nivel diferit de insistenţă, să identifice şi să ceară ajutorul unei puteri superioare. ~Reabilitarea consumatorilor de droguri şi Metoda de Reducere a Efectelor Negative^ În mod istoric, studiile aplicate rezultatelor programelor de reabilitare ale consumatorilor de stupefiante au avut la bază o singură întrebare: A consumat sau nu droguri pacientul pe durata şi după încheierea tratamentului? Modelele de reducere a efectelor negative implică relocalizarea atenţiei de la această întrebare (Mai consumă sau nu pacientul droguri sau alcool?) la nivelul de rău pe care pacientul şi-l provoacă singur şi societăţii după tratament. Abstinenţa este un obiectiv posibil utilizând modelul de tratament bazat pe reducerea efectelor negative ale consumului de stupefiante, însă nu este singurul. Altele pot include o reducere a comportamentului agresiv (violenţă domestică) sau a activităţilor ilegale (condusul sub influenţa băuturilor alcoolice sau al stupefiantelor), îmbunătăţirea relaţiilor cu membrii familiei, practicarea sexului protejat etc. În cazul abordării tradiţionale cu privire la rezultatul terapiei, spre exemplu, un om care începe să consume alcool peste limitele normale la cinci luni după încheierea programului de reabilitare ar fi considerat nereceptiv iar tratamentul fără succes. Modelul de reducere al efectelor negative produse de consumul de alcool şi stupefiante ar analiza toate aspectele comportamentului respectivei persoane. Poate a încetat să conducă sub influenţa alcoolului. Poate că nu mai consumă alcool în faţa copiilor săi. Poate acum este capabil să păstreze o slujbă în ciuda consumului ridicat de alcool în timpul week-end-ului. Toţi aceşti factori ar fi consideraţi un succes parţial în contextul acestui model. Metoda reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante a fost folosită pentru prima dată ca o strategie în 1972, după ce câţiva tineri au murit sau au acuzat probleme grave de sănătate după inhalarea de vopsea sau adeziv cu scopul de a se droga. Centrul local de reabilitare a consumatorilor de stupefiante a continuat să îndemne tinerii să se abţină de la inhalarea unor astfel de substanţe, învăţându-i, pe de altă parte, metode mai sigure de a inhala astfel de substanţe dacă erau determinaţi să încerce. Nu au mai fost înregistrate alte decese din această cauză în respectiva comunitate după aceea. Modelul reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante a atras numeroase critici din partea celor care îl asimilează cu legalizarea drogurilor şi a celor care consideră că abstinenţa totală este singurul obiectiv acceptabil al tratamentelor îndreptate împotriva consumului de droguri . ~Dezintoxicarea în cadrul programelor de reabilitare a consumatorilor de droguri^ Principalul obiectiv al celor mai multe programe de reabilitare a consumatorilor de droguri este de a elimina drogul din sistemul consumatorului şi de a îl ajuta să treacă peste simptomele provocate de renunţarea la stupefiante, pentru a putea gândi clar în vederea alegerii opţiunii de tratament. Dezintoxicarea înseamnă, în sens propriu, eliminarea otrăvii sau toxinelor dintr-un organism. Deoarece renunţarea la droguri poate cauza o serie de simptome alarmante (inclusiv suprasolicitarea inimii soldată cu decesul pacientului), dezintoxicarea este aproape mereu realizată pe durata internării. Există două tipuri de unităţi în care este realizată dezintoxicarea, sociale - respectiv non-medicale, şi medicale. O unitate de dezintoxicarea socială nu dispune de personal medical în cazul unor urgenţe. Personalul de care dispun astfel de unităţi a primit, în unele cazuri, numai o instruire rudimentară cu privire la consiliere pe probleme referitoare la consumul de stupefiante şi la renunţarea la astfel de substanţe. În numeroase comunităţi, unităţile sociale de dezintoxicare operează ca şi adăposturile pentru persoane fără adăpost, pentru persoanele aflate sub influenţa narcoticelor sau alcoolului. Unitatea le oferă acestor persoane un loc sigur de a petrece noaptea şi de a ieşi de sub influenţa stupefiantelor. În ziua imediat următoare, persoana dependentă de astfel de substanţe poate alege dacă va urma un program de tratament sau se va întoarce pe străzi. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că cele mai multe centre de dezintoxicare nu prezintă o rată ridicată de convertire a clienţilor la tratamente mai aprofundate. Dezintoxicarea medicală este realizată sub supravegherea personalului medical specializat. Persoanele trimise la spital în stare avansată de ebrietate sau persoane cu probleme medicale cauzate de abuzul de stupefiante sunt supuse, de regulă, procesului de dezintoxicare medicală. Pe durata dezintoxicării medicale, semnele vitale ale pacientului sunt monitorizate îndeaproape pentru ca personalul să poată acţiona imediat în cazul în care viaţa acestuia este în pericol. Pacientului îi pot fi administrate de asemenea medicamente pentru a atenua simptomele asociate sevrajului. Dezintoxicarea medicală durează în general între trei zile şi o săptămână, după care pacientul este fie eliberat din spital sau îi este aplicat în continuare tratament. ~Tratamentul consumatorilor de stupefiante în cadrul clinicilor de reabilitare^ Tratamentul consumatorilor de stupefiante în cadrul clinicilor de reabilitare se referă la orice program pe care aceştia îl urmează pe durata şederii lor în astfel de unităţi. În funcţie de modul în care programul este structurat şi de preferinţele consumatorului de stupefiante, tratamentele ce presupun internarea într-o clinică de profil pot dura de la câteva zile până la un an. Majoritatea durează aproximativ o lună (în general perioada maximă pe care o acoperă poliţele de asigurare). Reabilitarea consumatorilor de stupefiante pe durata internării este de obicei un proces intens şi oferă diferite forme de tratament. Cele mai multe programe destinate tratării dependenţei de narcotice în cadrul clinicilor de reabilitare constau în participarea obligatorie la grupuri ce au la bază metoda 12 Paşi. O persoană dependentă de narcotice poate fi solicitată să participe la o serie de întruniri pe zi, în cadrul programului 12 Paşi, cel puţin la început. Pe lângă grupurile bazate pe metoda 12 Paşi, pot exista şi grupuri educaţionale, unde un vorbitor descrie efectele drogurilor asupra corpului sau oferă sfaturi referitoare la modurile în care poate fi evitat consumul de stupefiante după eliberarea din clinică. Câteva clinici de reabilitare oferă terapie prin artă sau muzică, ce le conferă pacienţilor noi metode de a-şi exprima sentimentele. Pe lângă aceste grupuri, centrele de reabilitare a consumatorilor de stupefiante ce presupun internarea acestora organizează de regulă întâlniri individuale între pacienţi şi persoanele dependente de narcotice. Consilierul se poate întâlni în anumite cazuri cu familia pacientului şi cu alte persoane importante din viaţa acestuia, încercând să descopere motivele care au condus la abuzul de narcotice. Deoarece numeroase persoane dependente de stupefiante îşi neglijează profund sănătatea, programele de reabilitare a consumatorilor de droguri ce presupun internarea acestora organizează şi evaluarea acestora de către medici şi nutriţionişti pentru a se asigura că starea lor de sănătate este una bună şi au o dietă sănătoasă. În final, pacientul se poate întâlni cu un asistent social pentru a discuta detaliile în vederea eliberării din clinică. O persoană fără adăpost, spre exemplu, poate fi trimisă la un adăpost sau o locuinţă colectivă de tranziţie. ~Tratamentul ambulatoriu al consumatorilor de droguri^ Tratamentul ambulatoriu al consumatorilor de droguri poate presupune orice de la o întrunire a grupului de sprijin sau o vizită la terapeut, pentru un program intensiv de o zi. Programele de tratament au de regulă aceeaşi structură ca programele aplicate pacienţilor internaţi (grupuri 12 Paşi, grupuri educaţionale, consiliere individuală, asistenţă socială, evaluare medicală şi nutriţională dacă este necesar etc.). Singura diferenţă este că pacientul merge acasă seara. Pacientului îi poate fi solicitat să facă teste aleatorii pentru depistarea stupefiantelor, ca o condiţie pentru a rămâne în program. Un alt tip de tratament care nu presupune internarea pacientului reprezintă cazarea în case colective de tranziţie. Acestea acţionează ca o punte între tratamentul destinat consumului de stupefiante aplicat pe durata internării într-o clinică specializată şi locuirea fără alte persoane. Câteva locuinţe colective de tranziţie au ca scop specific acordarea de asistenţă femeilor gravide sau femeilor cu sugari. Cele mai multe locuinţe colective de tranziţie au reguli foarte stricte şi obligă locatarii să participe la şedinţe 12 Paşi în fiecare seară, să facă teste aleatorii pentru depistarea narcoticelor şi să se ocupe de sarcini casnice etc. Alte metode de reabilitare a consumatorilor de stupefiante în afara clinicilor specializate cum ar fi consilierea sau participarea la grupuri de sprijin, sunt mai puţin stricte şi ocupă mai puţin timp. Deşi prezenţa la astfel de întruniri este dispusă de tribunal, participanţii nu sunt obligaţi să participe la teste pentru depistarea stupefiantelor. Tratamentul consumatorilor de droguri realizat în afara clinicilor specializate este în mod sigur mai atractiv decât tratamentul aplicat în cadrul acestora, pentru majoritatea pacienţilor, din moment ce le permite să continue să lucreze, să se ocupe de viaţa familială şi să desfăşoare activităţi recreaţionale etc. Un studiu realizat în 1993 publicat în jurnalul „Psychiatric Quarterly” a demonstrat, cu toate acestea, că persoanele care sunt supuse numai unui tratament ambulatoriu au de patru ori mai multe şanse să nu reuşească să termine programul - respectiv să renunţe la acesta sau să cadă în patima alcoolului sau stupefiantelor pe durata programului.

Cine plăteşte pentru reabilitarea consumatorilor de droguri?

~Imagine de ansamblu^ În scopul acestui articol, „drog” se referă la orice substanţă chimică ce produce dependenţă. Drogurile pot fi ilegale (spre ex. heroina, cocaina, metamfetamina) sau legale (medicamente narcotice prescrise de medici pentru a combate durerea, Valium, alcool). Deşi unele persoane folosesc deviaţii comportamentale cum ar dependenţa de jocurile de noroc sau cleptomania aşa cum alţii folosesc drogurile (spre exemplu, pentru a simţi senzaţia de „zbor”, pentru a „amorţi” sentimente etc.) aceste tipuri de comportament necesită tratamente diferite şi nu vor fi considerate droguri în acest articol. Unele programe se consideră finalizate cu succes numai dacă persoana sub tratament încetează să abuzeze de substanţe ce provoacă dependenţă. Altele consideră că succesul este echivalent cu moderarea cantităţii de stupefiante până în măsura în care nu mai stau în calea unei vieţi normale a pacientului. Reabilitarea consumatorilor de droguri poate avea loc cu sau fără a presupune spitalizarea, iar profesionişti cum ar fi doctori, psihoterapeuţi sau asistenţi sociali o pot superviza. În unele cazuri, foşti dependenţi preocupaţi de soarta celor ce se confruntă cu aceeaşi problemă pot oferi de asemenea ajutor voluntar. Anumite persoane realizează că au o problemă legată de dependenţa de stupefiante şi se înscriu la programe de reabilitare de bunăvoie; alţii participă la astfel de tratamente împotriva dependenţei de droguri deoarece au primit această sentinţă din partea unui tribunal sau pentru că o persoană dragă le-a dat un ultimatum. Există o serie de teorii curente cu privire la reabilitarea consumatorilor de droguri, variind de la întrunirile tradiţionale, în 12 etape, până la programe bazate pe auto-motivare în vederea reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante. ~Cine plăteşte pentru reabilitarea consumatorilor de droguri?^ Finanţarea pentru programele de reabilitare a consumatorilor de droguri poate proveni din diferite surse. Anumite programe, cum ar fi grupurile de sprijin, sunt gratuite pentru participanţi. Alte programe se bazează pe o analiză a veniturilor şi cheltuielilor pacienţilor, în baza căreia este stabilit un tarif considerat just pentru respectivul program. Unii pacienţi nu plătesc nimic. Aceste programe sunt de regulă finanţate prin donaţii private sau bani de la buget. Cu toate acestea, alte programe de reabilitare pot fi acoperite de asigurarea medicală individuală. În funcţie de poliţa de asigurare, pacienţii pot recurge la tratamentul oferit de specialişti sau agenţii. Poliţa poate stabili şi un plafon pentru suma destinată tratamentelor în cazul abuzului de stupefiante, în decursul unui an. Numeroase asigurări, spre exemplu, acoperă un maxim de douăzeci şi opt de zile de internare în vederea administrării tratamentului şi pot stopa plata terapiei individuale după zece sau doisprezece sesiuni. Aceasta poate reprezenta o problemă gravă pentru o persoană ce necesită tratament suplimentar pentru a se vindeca de acest obicei. În final, costul unor programe de reabilitare a consumatorilor de droguri trebuie plătit din buzunar. Acestea tind să fie programe private ce încurajează internări pe o perioadă mai lungă. Unele dintre aceste programe nu urmează practici medicale general acceptate şi prin urmare nu sunt eligibile pentru a fi acoperite de asigurarea medicală. Anumite programe destinate tratării persoanelor ce abuzează de stupefiante permit pacienţilor să facă aranjamente de plată, altele solicită un avans considerabil - dacă nu chiar plata integrală a tratamentului, în avans. ~Reabilitarea consumatorilor de droguri şi cei Doisprezece Paşi^ Cei Doisprezece Paşi, tratamentul elaborat în anul 1938 de fostul alcoolic şi fondator al asociaţie Alcoolicii Anonimi (AA), Bill W., porneşte e la premisa că viaţa alcoolicului a devenit incontrolabilă ca urmare a abuzului său de alcool. Alcoolicul este mai apoi încurajat să îşi pună existenţa sub tutela unei puteri superioare. Apoi, persoana ce abuzează de alcool este rugată să facă un „inventar moral obiectiv” şi să îi mărturisească puterii superioare, cât şi cel puţin unei alte persoane, faptele rele pe care le-a comis. Următorii paşi (şase şi şapte) sunt mai controversaţi şi implică rugămintea adresată puterii superioare de a îndepărta neajunsurile persoanei în cauză. Aceşti paşi au determinat ateii, agnosticii şi alte persoane ce nu cred într-un dumnezeu propriu să nu recurgă la programul Doisprezece Paşi. Paşii opt, nouă şi zece implică ascultarea persoanelor pe care alcoolici le-au rănit în trecut şi, pe cât posibil, împăcarea cu acestea. Paşii unsprezece şi doisprezece sunt din nou problematici pentru persoanele nereligioase, deoarece se concentrează pe apropierea cu puterea superioară, trecerea printr-o revelaţie spirituală şi promovarea acestui mesaj în cercul altor alcoolici. Grupurile AA urmează cu mai multă sau mai puţină stricteţe paşii, îndemnând membrii lor, cu un nivel diferit de insistenţă, să identifice şi să ceară ajutorul unei puteri superioare. ~Reabilitarea consumatorilor de droguri şi Metoda de Reducere a Efectelor Negative^ În mod istoric, studiile aplicate rezultatelor programelor de reabilitare ale consumatorilor de stupefiante au avut la bază o singură întrebare: A consumat sau nu droguri pacientul pe durata şi după încheierea tratamentului? Modelele de reducere a efectelor negative implică relocalizarea atenţiei de la această întrebare (Mai consumă sau nu pacientul droguri sau alcool?) la nivelul de rău pe care pacientul şi-l provoacă singur şi societăţii după tratament. Abstinenţa este un obiectiv posibil utilizând modelul de tratament bazat pe reducerea efectelor negative ale consumului de stupefiante, însă nu este singurul. Altele pot include o reducere a comportamentului agresiv (violenţă domestică) sau a activităţilor ilegale (condusul sub influenţa băuturilor alcoolice sau al stupefiantelor), îmbunătăţirea relaţiilor cu membrii familiei, practicarea sexului protejat etc. În cazul abordării tradiţionale cu privire la rezultatul terapiei, spre exemplu, un om care începe să consume alcool peste limitele normale la cinci luni după încheierea programului de reabilitare ar fi considerat nereceptiv iar tratamentul fără succes. Modelul de reducere al efectelor negative produse de consumul de alcool şi stupefiante ar analiza toate aspectele comportamentului respectivei persoane. Poate a încetat să conducă sub influenţa alcoolului. Poate că nu mai consumă alcool în faţa copiilor săi. Poate acum este capabil să păstreze o slujbă în ciuda consumului ridicat de alcool în timpul week-end-ului. Toţi aceşti factori ar fi consideraţi un succes parţial în contextul acestui model. Metoda reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante a fost folosită pentru prima dată ca o strategie în 1972, după ce câţiva tineri au murit sau au acuzat probleme grave de sănătate după inhalarea de vopsea sau adeziv cu scopul de a se droga. Centrul local de reabilitare a consumatorilor de stupefiante a continuat să îndemne tinerii să se abţină de la inhalarea unor astfel de substanţe, învăţându-i, pe de altă parte, metode mai sigure de a inhala astfel de substanţe dacă erau determinaţi să încerce. Nu au mai fost înregistrate alte decese din această cauză în respectiva comunitate după aceea. Modelul reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante a atras numeroase critici din partea celor care îl asimilează cu legalizarea drogurilor şi a celor care consideră că abstinenţa totală este singurul obiectiv acceptabil al tratamentelor îndreptate împotriva consumului de droguri . ~Dezintoxicarea în cadrul programelor de reabilitare a consumatorilor de droguri^ Principalul obiectiv al celor mai multe programe de reabilitare a consumatorilor de droguri este de a elimina drogul din sistemul consumatorului şi de a îl ajuta să treacă peste simptomele provocate de renunţarea la stupefiante, pentru a putea gândi clar în vederea alegerii opţiunii de tratament. Dezintoxicarea înseamnă, în sens propriu, eliminarea otrăvii sau toxinelor dintr-un organism. Deoarece renunţarea la droguri poate cauza o serie de simptome alarmante (inclusiv suprasolicitarea inimii soldată cu decesul pacientului), dezintoxicarea este aproape mereu realizată pe durata internării. Există două tipuri de unităţi în care este realizată dezintoxicarea, sociale - respectiv non-medicale, şi medicale. O unitate de dezintoxicarea socială nu dispune de personal medical în cazul unor urgenţe. Personalul de care dispun astfel de unităţi a primit, în unele cazuri, numai o instruire rudimentară cu privire la consiliere pe probleme referitoare la consumul de stupefiante şi la renunţarea la astfel de substanţe. În numeroase comunităţi, unităţile sociale de dezintoxicare operează ca şi adăposturile pentru persoane fără adăpost, pentru persoanele aflate sub influenţa narcoticelor sau alcoolului. Unitatea le oferă acestor persoane un loc sigur de a petrece noaptea şi de a ieşi de sub influenţa stupefiantelor. În ziua imediat următoare, persoana dependentă de astfel de substanţe poate alege dacă va urma un program de tratament sau se va întoarce pe străzi. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că cele mai multe centre de dezintoxicare nu prezintă o rată ridicată de convertire a clienţilor la tratamente mai aprofundate. Dezintoxicarea medicală este realizată sub supravegherea personalului medical specializat. Persoanele trimise la spital în stare avansată de ebrietate sau persoane cu probleme medicale cauzate de abuzul de stupefiante sunt supuse, de regulă, procesului de dezintoxicare medicală. Pe durata dezintoxicării medicale, semnele vitale ale pacientului sunt monitorizate îndeaproape pentru ca personalul să poată acţiona imediat în cazul în care viaţa acestuia este în pericol. Pacientului îi pot fi administrate de asemenea medicamente pentru a atenua simptomele asociate sevrajului. Dezintoxicarea medicală durează în general între trei zile şi o săptămână, după care pacientul este fie eliberat din spital sau îi este aplicat în continuare tratament. ~Tratamentul consumatorilor de stupefiante în cadrul clinicilor de reabilitare^ Tratamentul consumatorilor de stupefiante în cadrul clinicilor de reabilitare se referă la orice program pe care aceştia îl urmează pe durata şederii lor în astfel de unităţi. În funcţie de modul în care programul este structurat şi de preferinţele consumatorului de stupefiante, tratamentele ce presupun internarea într-o clinică de profil pot dura de la câteva zile până la un an. Majoritatea durează aproximativ o lună (în general perioada maximă pe care o acoperă poliţele de asigurare). Reabilitarea consumatorilor de stupefiante pe durata internării este de obicei un proces intens şi oferă diferite forme de tratament. Cele mai multe programe destinate tratării dependenţei de narcotice în cadrul clinicilor de reabilitare constau în participarea obligatorie la grupuri ce au la bază metoda 12 Paşi. O persoană dependentă de narcotice poate fi solicitată să participe la o serie de întruniri pe zi, în cadrul programului 12 Paşi, cel puţin la început. Pe lângă grupurile bazate pe metoda 12 Paşi, pot exista şi grupuri educaţionale, unde un vorbitor descrie efectele drogurilor asupra corpului sau oferă sfaturi referitoare la modurile în care poate fi evitat consumul de stupefiante după eliberarea din clinică. Câteva clinici de reabilitare oferă terapie prin artă sau muzică, ce le conferă pacienţilor noi metode de a-şi exprima sentimentele. Pe lângă aceste grupuri, centrele de reabilitare a consumatorilor de stupefiante ce presupun internarea acestora organizează de regulă întâlniri individuale între pacienţi şi persoanele dependente de narcotice. Consilierul se poate întâlni în anumite cazuri cu familia pacientului şi cu alte persoane importante din viaţa acestuia, încercând să descopere motivele care au condus la abuzul de narcotice. Deoarece numeroase persoane dependente de stupefiante îşi neglijează profund sănătatea, programele de reabilitare a consumatorilor de droguri ce presupun internarea acestora organizează şi evaluarea acestora de către medici şi nutriţionişti pentru a se asigura că starea lor de sănătate este una bună şi au o dietă sănătoasă. În final, pacientul se poate întâlni cu un asistent social pentru a discuta detaliile în vederea eliberării din clinică. O persoană fără adăpost, spre exemplu, poate fi trimisă la un adăpost sau o locuinţă colectivă de tranziţie. ~Tratamentul ambulatoriu al consumatorilor de droguri^ Tratamentul ambulatoriu al consumatorilor de droguri poate presupune orice de la o întrunire a grupului de sprijin sau o vizită la terapeut, pentru un program intensiv de o zi. Programele de tratament au de regulă aceeaşi structură ca programele aplicate pacienţilor internaţi (grupuri 12 Paşi, grupuri educaţionale, consiliere individuală, asistenţă socială, evaluare medicală şi nutriţională dacă este necesar etc.). Singura diferenţă este că pacientul merge acasă seara. Pacientului îi poate fi solicitat să facă teste aleatorii pentru depistarea stupefiantelor, ca o condiţie pentru a rămâne în program. Un alt tip de tratament care nu presupune internarea pacientului reprezintă cazarea în case colective de tranziţie. Acestea acţionează ca o punte între tratamentul destinat consumului de stupefiante aplicat pe durata internării într-o clinică specializată şi locuirea fără alte persoane. Câteva locuinţe colective de tranziţie au ca scop specific acordarea de asistenţă femeilor gravide sau femeilor cu sugari. Cele mai multe locuinţe colective de tranziţie au reguli foarte stricte şi obligă locatarii să participe la şedinţe 12 Paşi în fiecare seară, să facă teste aleatorii pentru depistarea narcoticelor şi să se ocupe de sarcini casnice etc. Alte metode de reabilitare a consumatorilor de stupefiante în afara clinicilor specializate cum ar fi consilierea sau participarea la grupuri de sprijin, sunt mai puţin stricte şi ocupă mai puţin timp. Deşi prezenţa la astfel de întruniri este dispusă de tribunal, participanţii nu sunt obligaţi să participe la teste pentru depistarea stupefiantelor. Tratamentul consumatorilor de droguri realizat în afara clinicilor specializate este în mod sigur mai atractiv decât tratamentul aplicat în cadrul acestora, pentru majoritatea pacienţilor, din moment ce le permite să continue să lucreze, să se ocupe de viaţa familială şi să desfăşoare activităţi recreaţionale etc. Un studiu realizat în 1993 publicat în jurnalul „Psychiatric Quarterly” a demonstrat, cu toate acestea, că persoanele care sunt supuse numai unui tratament ambulatoriu au de patru ori mai multe şanse să nu reuşească să termine programul - respectiv să renunţe la acesta sau să cadă în patima alcoolului sau stupefiantelor pe durata programului.

Reabilitarea consumatorilor de droguri şi cei Doisprezece Paşi

~Imagine de ansamblu^ În scopul acestui articol, „drog” se referă la orice substanţă chimică ce produce dependenţă. Drogurile pot fi ilegale (spre ex. heroina, cocaina, metamfetamina) sau legale (medicamente narcotice prescrise de medici pentru a combate durerea, Valium, alcool). Deşi unele persoane folosesc deviaţii comportamentale cum ar dependenţa de jocurile de noroc sau cleptomania aşa cum alţii folosesc drogurile (spre exemplu, pentru a simţi senzaţia de „zbor”, pentru a „amorţi” sentimente etc.) aceste tipuri de comportament necesită tratamente diferite şi nu vor fi considerate droguri în acest articol. Unele programe se consideră finalizate cu succes numai dacă persoana sub tratament încetează să abuzeze de substanţe ce provoacă dependenţă. Altele consideră că succesul este echivalent cu moderarea cantităţii de stupefiante până în măsura în care nu mai stau în calea unei vieţi normale a pacientului. Reabilitarea consumatorilor de droguri poate avea loc cu sau fără a presupune spitalizarea, iar profesionişti cum ar fi doctori, psihoterapeuţi sau asistenţi sociali o pot superviza. În unele cazuri, foşti dependenţi preocupaţi de soarta celor ce se confruntă cu aceeaşi problemă pot oferi de asemenea ajutor voluntar. Anumite persoane realizează că au o problemă legată de dependenţa de stupefiante şi se înscriu la programe de reabilitare de bunăvoie; alţii participă la astfel de tratamente împotriva dependenţei de droguri deoarece au primit această sentinţă din partea unui tribunal sau pentru că o persoană dragă le-a dat un ultimatum. Există o serie de teorii curente cu privire la reabilitarea consumatorilor de droguri, variind de la întrunirile tradiţionale, în 12 etape, până la programe bazate pe auto-motivare în vederea reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante. ~Cine plăteşte pentru reabilitarea consumatorilor de droguri?^ Finanţarea pentru programele de reabilitare a consumatorilor de droguri poate proveni din diferite surse. Anumite programe, cum ar fi grupurile de sprijin, sunt gratuite pentru participanţi. Alte programe se bazează pe o analiză a veniturilor şi cheltuielilor pacienţilor, în baza căreia este stabilit un tarif considerat just pentru respectivul program. Unii pacienţi nu plătesc nimic. Aceste programe sunt de regulă finanţate prin donaţii private sau bani de la buget. Cu toate acestea, alte programe de reabilitare pot fi acoperite de asigurarea medicală individuală. În funcţie de poliţa de asigurare, pacienţii pot recurge la tratamentul oferit de specialişti sau agenţii. Poliţa poate stabili şi un plafon pentru suma destinată tratamentelor în cazul abuzului de stupefiante, în decursul unui an. Numeroase asigurări, spre exemplu, acoperă un maxim de douăzeci şi opt de zile de internare în vederea administrării tratamentului şi pot stopa plata terapiei individuale după zece sau doisprezece sesiuni. Aceasta poate reprezenta o problemă gravă pentru o persoană ce necesită tratament suplimentar pentru a se vindeca de acest obicei. În final, costul unor programe de reabilitare a consumatorilor de droguri trebuie plătit din buzunar. Acestea tind să fie programe private ce încurajează internări pe o perioadă mai lungă. Unele dintre aceste programe nu urmează practici medicale general acceptate şi prin urmare nu sunt eligibile pentru a fi acoperite de asigurarea medicală. Anumite programe destinate tratării persoanelor ce abuzează de stupefiante permit pacienţilor să facă aranjamente de plată, altele solicită un avans considerabil - dacă nu chiar plata integrală a tratamentului, în avans. ~Reabilitarea consumatorilor de droguri şi cei Doisprezece Paşi^ Cei Doisprezece Paşi, tratamentul elaborat în anul 1938 de fostul alcoolic şi fondator al asociaţie Alcoolicii Anonimi (AA), Bill W., porneşte e la premisa că viaţa alcoolicului a devenit incontrolabilă ca urmare a abuzului său de alcool. Alcoolicul este mai apoi încurajat să îşi pună existenţa sub tutela unei puteri superioare. Apoi, persoana ce abuzează de alcool este rugată să facă un „inventar moral obiectiv” şi să îi mărturisească puterii superioare, cât şi cel puţin unei alte persoane, faptele rele pe care le-a comis. Următorii paşi (şase şi şapte) sunt mai controversaţi şi implică rugămintea adresată puterii superioare de a îndepărta neajunsurile persoanei în cauză. Aceşti paşi au determinat ateii, agnosticii şi alte persoane ce nu cred într-un dumnezeu propriu să nu recurgă la programul Doisprezece Paşi. Paşii opt, nouă şi zece implică ascultarea persoanelor pe care alcoolici le-au rănit în trecut şi, pe cât posibil, împăcarea cu acestea. Paşii unsprezece şi doisprezece sunt din nou problematici pentru persoanele nereligioase, deoarece se concentrează pe apropierea cu puterea superioară, trecerea printr-o revelaţie spirituală şi promovarea acestui mesaj în cercul altor alcoolici. Grupurile AA urmează cu mai multă sau mai puţină stricteţe paşii, îndemnând membrii lor, cu un nivel diferit de insistenţă, să identifice şi să ceară ajutorul unei puteri superioare. ~Reabilitarea consumatorilor de droguri şi Metoda de Reducere a Efectelor Negative^ În mod istoric, studiile aplicate rezultatelor programelor de reabilitare ale consumatorilor de stupefiante au avut la bază o singură întrebare: A consumat sau nu droguri pacientul pe durata şi după încheierea tratamentului? Modelele de reducere a efectelor negative implică relocalizarea atenţiei de la această întrebare (Mai consumă sau nu pacientul droguri sau alcool?) la nivelul de rău pe care pacientul şi-l provoacă singur şi societăţii după tratament. Abstinenţa este un obiectiv posibil utilizând modelul de tratament bazat pe reducerea efectelor negative ale consumului de stupefiante, însă nu este singurul. Altele pot include o reducere a comportamentului agresiv (violenţă domestică) sau a activităţilor ilegale (condusul sub influenţa băuturilor alcoolice sau al stupefiantelor), îmbunătăţirea relaţiilor cu membrii familiei, practicarea sexului protejat etc. În cazul abordării tradiţionale cu privire la rezultatul terapiei, spre exemplu, un om care începe să consume alcool peste limitele normale la cinci luni după încheierea programului de reabilitare ar fi considerat nereceptiv iar tratamentul fără succes. Modelul de reducere al efectelor negative produse de consumul de alcool şi stupefiante ar analiza toate aspectele comportamentului respectivei persoane. Poate a încetat să conducă sub influenţa alcoolului. Poate că nu mai consumă alcool în faţa copiilor săi. Poate acum este capabil să păstreze o slujbă în ciuda consumului ridicat de alcool în timpul week-end-ului. Toţi aceşti factori ar fi consideraţi un succes parţial în contextul acestui model. Metoda reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante a fost folosită pentru prima dată ca o strategie în 1972, după ce câţiva tineri au murit sau au acuzat probleme grave de sănătate după inhalarea de vopsea sau adeziv cu scopul de a se droga. Centrul local de reabilitare a consumatorilor de stupefiante a continuat să îndemne tinerii să se abţină de la inhalarea unor astfel de substanţe, învăţându-i, pe de altă parte, metode mai sigure de a inhala astfel de substanţe dacă erau determinaţi să încerce. Nu au mai fost înregistrate alte decese din această cauză în respectiva comunitate după aceea. Modelul reducerii efectelor negative ale consumului de stupefiante a atras numeroase critici din partea celor care îl asimilează cu legalizarea drogurilor şi a celor care consideră că abstinenţa totală este singurul obiectiv acceptabil al tratamentelor îndreptate împotriva consumului de droguri . ~Dezintoxicarea în cadrul programelor de reabilitare a consumatorilor de droguri^ Principalul obiectiv al celor mai multe programe de reabilitare a consumatorilor de droguri este de a elimina drogul din sistemul consumatorului şi de a îl ajuta să treacă peste simptomele provocate de renunţarea la stupefiante, pentru a putea gândi clar în vederea alegerii opţiunii de tratament. Dezintoxicarea înseamnă, în sens propriu, eliminarea otrăvii sau toxinelor dintr-un organism. Deoarece renunţarea la droguri poate cauza o serie de simptome alarmante (inclusiv suprasolicitarea inimii soldată cu decesul pacientului), dezintoxicarea este aproape mereu realizată pe durata internării. Există două tipuri de unităţi în care este realizată dezintoxicarea, sociale - respectiv non-medicale, şi medicale. O unitate de dezintoxicarea socială nu dispune de personal medical în cazul unor urgenţe. Personalul de care dispun astfel de unităţi a primit, în unele cazuri, numai o instruire rudimentară cu privire la consiliere pe probleme referitoare la consumul de stupefiante şi la renunţarea la astfel de substanţe. În numeroase comunităţi, unităţile sociale de dezintoxicare operează ca şi adăposturile pentru persoane fără adăpost, pentru persoanele aflate sub influenţa narcoticelor sau alcoolului. Unitatea le oferă acestor persoane un loc sigur de a petrece noaptea şi de a ieşi de sub influenţa stupefiantelor. În ziua imediat următoare, persoana dependentă de astfel de substanţe poate alege dacă va urma un program de tratament sau se va întoarce pe străzi. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că cele mai multe centre de dezintoxicare nu prezintă o rată ridicată de convertire a clienţilor la tratamente mai aprofundate. Dezintoxicarea medicală este realizată sub supravegherea personalului medical specializat. Persoanele trimise la spital în stare avansată de ebrietate sau persoane cu probleme medicale cauzate de abuzul de stupefiante sunt supuse, de regulă, procesului de dezintoxicare medicală. Pe durata dezintoxicării medicale, semnele vitale ale pacientului sunt monitorizate îndeaproape pentru ca personalul să poată acţiona imediat în cazul în care viaţa acestuia este în pericol. Pacientului îi pot fi administrate de asemenea medicamente pentru a atenua simptomele asociate sevrajului. Dezintoxicarea medicală durează în general între trei zile şi o săptămână, după care pacientul este fie eliberat din spital sau îi este aplicat în continuare tratament. ~Tratamentul consumatorilor de stupefiante în cadrul clinicilor de reabilitare^ Tratamentul consumatorilor de stupefiante în cadrul clinicilor de reabilitare se referă la orice program pe care aceştia îl urmează pe durata şederii lor în astfel de unităţi. În funcţie de modul în care programul este structurat şi de preferinţele consumatorului de stupefiante, tratamentele ce presupun internarea într-o clinică de profil pot dura de la câteva zile până la un an. Majoritatea durează aproximativ o lună (în general perioada maximă pe care o acoperă poliţele de asigurare). Reabilitarea consumatorilor de stupefiante pe durata internării este de obicei un proces intens şi oferă diferite forme de tratament. Cele mai multe programe destinate tratării dependenţei de narcotice în cadrul clinicilor de reabilitare constau în participarea obligatorie la grupuri ce au la bază metoda 12 Paşi. O persoană dependentă de narcotice poate fi solicitată să participe la o serie de întruniri pe zi, în cadrul programului 12 Paşi, cel puţin la început. Pe lângă grupurile bazate pe metoda 12 Paşi, pot exista şi grupuri educaţionale, unde un vorbitor descrie efectele drogurilor asupra corpului sau oferă sfaturi referitoare la modurile în care poate fi evitat consumul de stupefiante după eliberarea din clinică. Câteva clinici de reabilitare oferă terapie prin artă sau muzică, ce le conferă pacienţilor noi metode de a-şi exprima sentimentele. Pe lângă aceste grupuri, centrele de reabilitare a consumatorilor de stupefiante ce presupun internarea acestora organizează de regulă întâlniri individuale între pacienţi şi persoanele dependente de narcotice. Consilierul se poate întâlni în anumite cazuri cu familia pacientului şi cu alte persoane importante din viaţa acestuia, încercând să descopere motivele care au condus la abuzul de narcotice. Deoarece numeroase persoane dependente de stupefiante îşi neglijează profund sănătatea, programele de reabilitare a consumatorilor de droguri ce presupun internarea acestora organizează şi evaluarea acestora de către medici şi nutriţionişti pentru a se asigura că starea lor de sănătate este una bună şi au o dietă sănătoasă. În final, pacientul se poate întâlni cu un asistent social pentru a discuta detaliile în vederea eliberării din clinică. O persoană fără adăpost, spre exemplu, poate fi trimisă la un adăpost sau o locuinţă colectivă de tranziţie. ~Tratamentul ambulatoriu al consumatorilor de droguri^ Tratamentul ambulatoriu al consumatorilor de droguri poate presupune orice de la o întrunire a grupului de sprijin sau o vizită la terapeut, pentru un program intensiv de o zi. Programele de tratament au de regulă aceeaşi structură ca programele aplicate pacienţilor internaţi (grupuri 12 Paşi, grupuri educaţionale, consiliere individuală, asistenţă socială, evaluare medicală şi nutriţională dacă este necesar etc.). Singura diferenţă este că pacientul merge acasă seara. Pacientului îi poate fi solicitat să facă teste aleatorii pentru depistarea stupefiantelor, ca o condiţie pentru a rămâne în program. Un alt tip de tratament care nu presupune internarea pacientului reprezintă cazarea în case colective de tranziţie. Acestea acţionează ca o punte între tratamentul destinat consumului de stupefiante aplicat pe durata internării într-o clinică specializată şi locuirea fără alte persoane. Câteva locuinţe colective de tranziţie au ca scop specific acordarea de asistenţă femeilor gravide sau femeilor cu sugari. Cele mai multe locuinţe colective de tranziţie au reguli foarte stricte şi obligă locatarii să participe la şedinţe 12 Paşi în fiecare seară, să facă teste aleatorii pentru depistarea narcoticelor şi să se ocupe de sarcini casnice etc. Alte metode de reabilitare a consumatorilor de stupefiante în afara clinicilor specializate cum ar fi consilierea sau participarea la grupuri de sprijin, sunt mai puţin stricte şi ocupă mai puţin timp. Deşi prezenţa la astfel de întruniri este dispusă de tribunal, participanţii nu sunt obligaţi să participe la teste pentru depistarea stupefiantelor. Tratamentul consumatorilor de droguri realizat în afara clinicilor specializate este în mod sigur mai atractiv decât tratamentul aplicat în cadrul acestora, pentru majoritatea pacienţilor, din moment ce le permite să continue să lucreze, să se ocupe de viaţa familială şi să desfăşoare activităţi recreaţionale etc. Un studiu realizat în 1993 publicat în jurnalul „Psychiatric Quarterly” a demonstrat, cu toate acestea, că persoanele care sunt supuse numai unui tratament ambulatoriu au de patru ori mai multe şanse să nu reuşească să termine programul - respectiv să renunţe la acesta sau să cadă în patima alcoolului sau stupefiantelor pe durata programului.